Care au fost meseriile cele mai solicitate în trecut?

Lui nu i se permitea să se atingă de lucrurile ce erau vândute în piaţă. Ei i se plătea o anumită sumă de bani ori i se dădeau diferite lucruri în schimbul „îndeplinirii” unor ritualuri triste. Altuia îi erau încredinţate acte foarte importante, pentru că avea scris caligrafic. O altă categorie de oameni îşi puteau găsi o slujbă chiar dacă nu aveau studii speciale sau nu mai erau în floarea tinereţii…

Este vorba despre reprezentanţii câtorva profesii foarte solicitate şi prestigioase în trecut şi care în prezent nu se mai practică (doar cu anumite excepţii). Astfel, fiecare profesie îşi are propria perioadă de înflorire, prestigiu, popularitate, dar şi de stagnare şi prăbuşire.

Astăzi, vorbim despre anumite profesii ca fiind cele mai prestigioase, cel mai bine remunerate, ele atrăgând, ca un magnet, mii de tineri dornici de a deveni specialişti anume în domeniile „de top”. În trecut, „la modă” erau unele profesii care azi ar părea nostime, bizare sau chiar îngrozitoare.

În continuare, îţi propunem o scurtă informaţie despre anumite profesii practicate în trecut şi care acum nu mai sunt solicitate şi practicate, dată fiind dezvoltarea societăţii şi, o dată cu aceasta, dispariţia necesităţii lor.

COPIST

Sursă foto: http://www.kunst-fuer-alle.de

Copist – funcţionar care redacta (şi copia) acte. Înainte de apariţia tiparului, copistul era persoana care copia un manuscris. Termenul provine de la cuvântul francez „copiste”. În nomenclatorul privind Clasificarea ocupaţiilor din România 2008, la codul 734301 este înregistrată ocupaţia (meseria) Copist formare tipar plan, care cere nivelul de instruire 2 (studii medii). Sinonime pentru cuvântul copist: scrib, prescriitor (învechit), conţopist (depreciativ).

În Egiptul antic erau foarte mulţi oameni învăţaţi. Toţi aceştia se numeau copişti şi ocupau diferite funcţii birocratice: de la cele mai joase – copişti de acte, până la cele superioare – primii viziri ai faraonului. Şi dacă în Egiptul antic profesiile erau transmise din tată-n fiu, cea de copist constituia o excepţie: copiştii erau numiţi în funcţie de educaţie şi capacităţile intelectuale şi organizaţionale de care dispuneau. Această funcţie era, practic, unica ce presupunea posibilităţi de creştere în carieră. Nu întâmplător multe familii aristocrate din Egiptul antic îşi aveau originea de la un copist.

Copiştii studiau în şcolile de pe lângă temple, profesia lor fiind considerată cea mai prestigioasă din societatea egipteană. Ei mai erau numiţi şi înţelepţi ai Egiptului antic, constituind elita intelectuală a societăţii egiptene. Nici măcar faraonii nu îndrăzneau să se numească copişti ai cărţilor divine.

Şi Mihai Eminescu a activat în calitate de copist. La vârsta de 13 ani, Mihai Eminescu şi-a întrerupt studiile liceale de la Cernăuţi, rămânând acasă. Ce a determinat familia Eminovici să ia această hotărâre, nu se ştie precis, dar s-a speculat pe lipsa de entuziasm a adolescentului Eminescu, mai ales că trebuia să repete clasa a II-a şi probabil că era mai atras de ideea de a o termina în particular. Potrivit lui George Călinescu, o altă cauză ar fi „lipsa de mijloace de a plăti „costul”, într-o vreme când ceilalţi fraţi, făcându-se mari şi terminând probabil liceul, cereau întreţinerea în şcoli mai înalte în străinătate”.

Mihai Eminescu a încercat să-şi reia cursurile la Gimnaziul din Botoşani, solicitând o bursă, dar nu a reuşit, ceea ce l-a facut să se angajeze, pe 5 octombrie 1864, ca „practicant” în cancelaria tribunalului din Botoşani, cu un salariu de 250 lei pe lună, în urma unei cereri perfect caligrafiate. Este ajutat să se angajeze de către preşedintele tribunalului, Emanoil Vasilievici, care-l cunoştea bine pe Gh. Eminovici şi la insistenţele căruia, Mihai este angajat.

Aici, Mihai Eminescu este avansat destul de repede ca „scriitor al cancelariei”, datorită scrisului său caligrafic şi vastelor sale cunoştinţe. Cele mai vechi manuscrise literare ale lui Mihai Eminescu sunt datate din această perioadă.

Pe 7 noiembrie 1864, Eminescu trece de la tribunal la Comitetul Permanent al Consiliului Judeţean Botoşani, redactând şi transcriind corespondenţa sau scriind procesele – verbale de la şedinţele consiliului.

A fost copist şi Ion Luca Caragiale. La dorinţa tatălui său, Luca, s-a angajat la tribunalul din Ploieşti, unde a lucrat, în calitate de copist, doar câteva luni. În 1870, după moartea tatălui său, a renunţat la acest post, dedicându-se teatrului, gazetăriei şi literaturii. În stagiunea 1871-1872, a activat în calitate de copist şi sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti. La 21 mai 1878, Teatrul Naţional din Bucureşti a oferit o reprezentaţie a piesei „Roma învinsă” a lui Alexandre Parodi, tradusă de Caragiale. A fost lucrarea de debut a lui Caragiale la „Junimea”. De menţionat că tatăl scriitorului, Luca Caragiale, a fost grămăticul mănăstirii Mărgineni, devenind apoi secretar al aceleiaşi mănăstiri.

George Bacovia este un alt reprezentant al literaturii române care, pe lângă multe alte meserii practicate – şef de birou, ajutor contabil, referent bibliotecar, a lucrat şi în calitate de copist.

CĂLĂU

O altă profesie ce ţine de trecut este cea de călău. Această „profesie” a apărut pentru prima oară în Anglia, în secolul al XIII-lea. Cu timpul, în fiecare oraş mare din diferite ţări a început să lucreze câte un călău „profesionist”.Călăul sau „gâdele” era o profesie bine plătită în trecut, mai ales în perioada Evului Mediu. Rolul călăului era de a îndeplini executarea unui om osândit de un tribunal prezidat de monarh, inchiziţie, tribunal nobiliar etc.

În timpul romanilor, prin secolele XII-XIII, erau stabilite unele reguli privind execuţiile, acestea fiind incluse în Codex Justinianus. Execuţiile erau cauzate de stabilirea succesiunii pe tron, suprimarea ereziei, a unor răscoale, revoluţii, precum şi a unor reforme religioase sau politice.

Călăul era persoana care executa pedeapsa capitală sau cea corporală. La început, nu exista o profesie aparte (specializată) a călăului, atribuţiile lui fiind îndeplinite de către prizonieri, întemniţaţi sau mercenari. Sunt cunoscute cazuri când întemniţaţii erau scutiţi de anumite pedepse dacă erau de acord să îi pedepsească pe alţii, „cât mai profesionist”.

Mai târziu, a apărut însăşi profesia de călău, îndeplinită de persoane speciale, care activau în cadrul organelor judiciare sau erau împuternicite de către stat să aducă spre executare pedepsele capitale sau cele corporale. Un astfel de om avea un statut special, în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, el nu avea dreptul să apară în locuri publice ori să aibă şi alte activităţi decât cea „de bază”. Chiar şi soţiile călăilor erau din familii în care se regăseau astfel de „specialişti”. De regulă, fiii acestora continuau „activitatea” taţilor. Astfel, apăreau dinastii întregi de „călăi ereditari”.

În unele oraşe europene, călăul nu avea voie să atingă de produsele propuse spre vânzare în pieţe. Dacă însă punea mâna pe ele, trebuia să le şi cumpere. În biserică, călăul era obligat să stea în spatele tuturor, lângă uşă, iar pentru a se împărtăşi, putea să se apropie de preot doar în urma celorlalţi credincioşi.

Execuţiile în public au fost multă vreme un mijloc de divertisment pentru publicul larg, iar călăii erau trataţi drept rock staruri. Un bun călău, apreciat şi ovaţionat de către spectatori, era acela care reuşea să îşi ucidă victima într-un timp foarte scurt.

Iată o trecere în revistă a celor mai buni şapte călăi, faimoşi pentru abilităţile lor de a ucide:

 Soulikar

Sursă foto: http://ty.rannosaur.us

În Imperiul Otoman, meseria de „Bostanci” (în traducere – „grădinar”) era una foarte prestigioasă. Specializat în metoda strangulării, Soulikar a dat acestei practici o notă aparte: de la intrarea în grădină şi până la locul execuţiei, condamnatul trebuia să alerge. Cel executat avea un oarecare avantaj, căci dacă reuşea să-l întreacă pe Soulikar, pedeapsa era redusă la exil. Dacă pierdea, acesta era strangulat, iar trupul aruncat în râu. Nimeni nu era mai rapid ca Soulikar, care în 5 ani a reuşit să execute 5000 de oameni – circa 3 pe zi.

Richard Brandon

Englezii au fost întotdeauna foarte exigenţi

Sursă foto: http://ty.rannosaur.us

când a venit vorba de călăii lor. Trebuiau să aparţină unei familii cu tradiţie în aceasta meserie. Brandon a fost unul din cei mai faimoşi călăi din Londra, de curând fiind proclamat chiar cel mai mare din întreaga Anglie. Era extrem de mândru de calităţile sale, detaliu foarte important pentru mulţimea entuziasmată. Chiar şi cei condamnaţi îl apreciau. Şi-a îmbunătăţit tehnica experimentând pe câini şi pisici. Este cunoscut pentru execuţia Regelui Charles I.

William Marwood

Marwood a devenit celebru pentru tehnica de a ucide instant victima. Înainte de William, oamenii erau strangulaţi prin metode ce aveau o durată destul de lungă, iar călăul era nevoit să depună un maxim de efort fizic.

Fernando Alvarez de Toledo

Supranumit „Ducele de fier din Halva”, Fernando a fost călăul şef al regelui Filip al Spaniei. A trăit în perioada Inchiziţiei, iar poveştile spun că metodele sale de execuţie au creat o adevărată panică în regat. Conform datelor istorice, într-o singură sesiune, Fernando a executat 8.000 de oameni. În Olanda, a reuşit să execute 18.000 de oameni.

Giovanni Battiste Bugatti

Giovanni este considerat un erou naţional, având la activ peste 500 execuţii publice, toate realizate în numele Statelor Papale. În timp ce alţi călăi din listă se mândreau în faţa publicului, Giovanni se concentra mai mult pe partea brutală a „spectacolului”, acordând un interes foarte redus mulţimii în delir. Execuţiile erau de foarte multe ori de ordin religios. Veşmintele sale pot fi găsite şi azi în Muzeul de Criminologie din Roma.

 Charles Henri-Sanson

Spre deosebire de Bugatti, Henri-Sanson trăia pentru entuziasmul publicului. A atras un număr record de spectatori, fiind recunoscut drept cel mai eficient călău din Paris. A executat 300 de oameni timp de 3 zile, ulterior oprindu-se datorită reclamaţiilor locuitorilor din apropiere. De asemenea, este cunoscut pentru recordul său de a executa 12 oameni în mai puţin de 13 minute, cu ajutorul unei ghilotine. Este faimos pentru executarea lui Marie Antoinette în faţa a peste 200.000 de oameni.

Grover Cleveland

Cleveland este singurul preşedinte american care a executat doi oameni cu mâna sa, pe vremea când acesta era încă în funcţia de şerif. La scurt timp după, a spânzurat un om, şi-a ucis propria mamă, apoi a spânzurat un criminal. În timpul alegerilor din 1884, rivalii l-au numit “Călăul din Buffalo” şi au încercat să folosească execuţiile împotriva acestuia. Până la urmă, nici una dintre aceste acuzaţii nu i-au rănit reputaţia politică. De fapt, anumiţi istorici cred că execuţiile au întărit poziţia sa asupra luptei împotriva sistemului criminal.

Vasili Blohin. Sursă foto: http://badnews.org.ru

În URSS, unul dintre cei mai renumiţi călăi a fost Vasili Blohin, care mai era numit şi călăul-şef al lui Stalin. Cruzimea ce îi era caracteristică a atras atenţia superiorilor săi (el fiind ostaş în armata ţaristă, în Primul Război Mondial), iar Stalin a înţeles că Blohin este omul potrivit pentru ceea ce el numea „munca neagră”: asasinări, torturi, intimidări şi execuţii clandestine. De îndată ce şi-a atras  simpatia viitorului „tătuc”, Blohin a cunoscut o carieră fulminantă: în doar şase ani, ajunsese deja în fruntea unui departament din cadrul NKVD. El a fost „unealta” prin care Stalin şi-a lichidat adversarii, reali sau închipuiţi. Istoricii apreciază că într-o perioadă de 26 de ani, cât a fost călăul personal al lui Stalin, Blohin ar fi ucis, prin intermediul unităţii sale, 828 mii de oameni, el personal având la activ câteva zeci de mii de victime. Dar cea mai lugubră „misiune” a lui Blohin a vizat uciderea a 7000 de ofiţeri polonezi luaţi prizonieri după invazia sovietică în Polonia, în cadrul a ceea ce avea să devină cunoscut drept „masacrul de la Katyn”.

BOCITOARE

Bocitoare. Obiceiul de a apela, la înmormântări, la „serviciile” bocitoarelor

Bocitoare. Sursă foto: http://www.adevarul.ro

profesioniste vine din vremurile cele mai îndepărtate. Bocitoarele profesioniste erau cunoscute chiar şi în Egiptul antic. Ele erau invitate speciale la înmormântări, obligate fiind să bocească decedatul, după care erau recompensate. Acestea purtau şi haine speciale. La începutul secolului XX, savanţii au descoperit câteva batiste de-ale bocitoarelor din Egiptul antic.

Tradiţia bocitoarelor la înmormântări e veche, poate chiar de milenii. Una din legendele dacilor referitoare la acest obicei este povestea lui Caloian sau Galien, echivalentul dacic al lui Orfeu. Tradiţia spune că în a treia marţi după Paştele ortodox se reiterează ceremonia de îngropare a lui Galien, Poetul, numit şi Ion sau I-Ana (de unde şi derivaţiile Iene, Ene, inclusiv în povestea lui Moş Ene, un Orfeu… morfic).

De sute de ani, rudele celor trecuţi în lumea drepţilor au obligaţia să asigure, conform tradiţiei, un jelit în primele şase săptămâni, o lumânare aprinsă şi tămâierea zilnică a mormântului. Oamenii sunt din ce în ce mai ocupaţi, dar ritualurile legate de rudele moarte trebuie respectate. Şi astăzi pot fi întâlnite femei care, pentru o anumită plată, bat zilnic drumul cimitirului, în locul rudelor răposaţilor. De multe ori, femeia frântă de durere, care întreabă mortul “unde s-a dus” sau “cu cine vor rămâne acum copiii”, nici nu l-a cunoscut pe răposat. Meseria de bocitoare este rezervată exclusiv femeilor, cu condiţia ca acestea să fie neapărat văduve şi serioase.

Ce face o bocitoare apreciată? Nu are doar capacitatea de a da frâu liber lacrimilor (lucru pe care nu-l poate face multă lume), ci şi calitatea de a jeli susţinut şi original pe decedat – o bocitoare nu boceşte în pumni şi atât, ea invocă prezenţa celui mort, deplânge dispariţia lui, durerea familiei şi locul gol lăsat pe lume, cu texte originale.

Cum se plătesc serviciile de bocitoare? Bătrânele care fac asta nu o fac pentru bani, desigur, ci pentru că aşa simt nevoia. Sunt oameni fie foarte motivaţi emoţional, fie acel gen de bătrâni care îşi petrec ore lungi la cimitir, îngrijind urmele şi umbrele celor duşi. Bocitoarele primesc deci pomană obişnuită (colaci, ştergare, colivă) şi nişte bani, după sufletul şi buzunarul rudelor.

Bocitoarele nu fac acest lucru la comandă; este un “serviciu” emoţional pentru care e nevoie de transpunere.

Printre alte profesii care au rămas în istorie se poate vorbi şi despre cea care presupunea aprinderea şi stingerea farurilor de pe străzi. În Evul Mediu, când farurile de pe străzi erau aprinse cu ajutorul făcliilor, în fiecare seară, anumiţi oameni mergeau prin oraş şi aprindeau lumini pe fiecare stradă. Iar dimineaţa, tot ei mergeau şi stingeau luminile respective. O asemenea meserie nu necesita aptitudini speciale sau o pregătire fizică deosebită, de aceea, de regulă, în această funcţie erau angajate persoane în etate.

La capitolul „meseriaşi pe cale de dispariţie” mai pot fi incluşi:

• potcovarii şi şelarii profesionişti (lucru constatat în special de persoane care au cai, fie utilitari, fie de rasă: nimeni nu ştie mai bine ce consecinţe implică şi cât de scump se plăteşte lipsa acestor meseriaşi);
• ceasornicarul – funcţionând în continuare în spaţii de doar câţiva metri patraţi, puţinele ceasornicării care mai există sunt căutate acum de doar două tipuri de persoane: cele care vor neapărat să-şi repare ceasuri foarte vechi sau primite moştenire de familie, având o valoare sentimentală mare şi persoane care eu nevoie de o reparaţie minoră la un ceas destul de scump;
• geamgiul – îşi anunţa prezenţa în mahala prin strigăt, fiind gata oricând să treacă pragul vreunei case, întru înlocuirea geamului spart, dovedind un înalt grad de profesionalism, nelăsându-se antrenat în lucruri de mântuială. Marele progres al zilelor noastre a condus la dispariţia unui astfel de meseriaş. Încercând acum o privire la înlocuitorul său modern, acesta ar trebui numit termopangiu;
• sobarul – se dovedea de asemenea indispensabil bunului mers  al oricărei gospodării, multe dintre creaţiile sale dăinuind ani buno, chiar şi astăzi, expresie a lucrului bine făcut. Sobe trainice, frumoase, nicidecum prezentând vreun pericol şi sursă de intoxicare cu monoxid de carbon. I-a luat locul caloriferistul, şi în sens de montator, şi de curăţător de caloriferele prezentului;
• coşarul – înrudit cu sobarul, îţi făcea coşul lună, luând parcă toată negreala asupra sa. Era privit şi ca purtător de noroc, drept pentru care a intrat în creaţia artistică;
• achizitorul de haine vechi completa pitorescul vechilor mahalale, el făcând ceea ce se numeşte şi astăzi: o afacere, bucurându-se, la rându-i, de bună căutare.

O privire atentă ne conduce la constatarea dispariţiei unor vechi meserii şi la apariţia altor noi, ca un schimb de ştafetă, ca un curs al lucrurilor. Vechiul pitoresc dispare, mai şocantul nou câştigă teren. Şi viaţa merge înainte.

(Revista “Unde să învăţăm”, nr. 1, iulie 2011)