Mi-e dor de tine, mamă…

Am scris cu ceva timp în urmă despre puţinii ani care au trecut de când am devenit mămică. https://tatianarosca.wordpress.com/wp-admin/post.php?action=edit&post=50. Am scris atunci despre fetiţa mea, Mihaela.

De această dată, revin la tema copiilor mei. Au trecut doar 4 zile de când băiatul meu a împlinit 4 ani. Deci, cei 2 copii ai mei s-au născut la o diferenţă de 3 ani, 1 lună, 1 zi şi 3 ore…

Mi-am dorit mult ca în această zi, de 5 aprilie, să scriu ceva frumos despre băieţelul meu, Marius, despre cel puţin una dintre şotiile lui preferate, despre „mileasa” lui de la grădiniţă… Numai că aşa şi nu mi-a ajuns curaj şi inspiraţie. Pentru că, pe lângă ziua de naştere a băiatului meu, 5 aprilie mai înseamnă pentru mine şi o dată foarte şi foarte tristă – pierderea mamei…

La biserică, mămica mea şi fiica Mihaela

Acum doi ani, am sărbătorit ziua de naştere a lui Marius. Cu cei mai apropiaţi oameni. Mama era la spital, la câteva zile după ce a fost operată. Am vorbit atunci mult despre ea. Speram că totul va fi bine şi că degrabă ea va veni acasă, alături de nepoţeii pe care i-a iubit la nebunie şi pe care a visat atât de mult să îi petreacă la şcoală, măcar în clasa întâi…

Nimic parcă nu prevestea ceva trist… Doar că a doua zi, duminică dimineaţa, m-a sunat chirurgul care a operat-o. Sincer, nu-mi mai amintesc absolut nici un cuvânt din cele pe care mi le-a spus atunci. Ca un trăsnet, ca o săgeată înfiptă în inimă au pătruns cuvintele lui: Mămica dumneavoastră a decedat…

Mi-a fost foarte greu să mă împac cu această pierdere. Timp de câteva secunde, am retrăit cele mai importante momente din ultimele zile în care am văzut-o la spital… Nu am mai reuşit să îi aud vocea – îi încurcau aparatele. S-a sforţat destul de mult să îmi zică ceva, cu o zi înainte să se întâmple, şi am rugat-o, printre lacrimi, să mă ierte că nu înţeleg ce vrea să îmi zică… I s-a crispat faţa de durere când i-am zis că vrem să sărbătorim, foarte modest, ziua de naştere a băieţelului…

Privirile ei de copil neajutorat îmi stăruie şi acum. Aşteptam la ascensor, să plec acasă, iar alături era ea, pe un pat căruia chiar nu mai ştiu cum îi mai zice, dar cu care nişte asistente medicale o duceau la alt etaj al spitalului republican, pentru o nouă procedură – dializă. Mă căuta cu privirea şi voiam să înţeleg ce vrea să îmi zică, dar… doamne, nu am mai aflat…

Abia mai târziu, când eram preocupată de pregătirile pentru înmormântare, mi-am dat seama că întrebarea ei nespusă şi privirile chinuite de durere se refereau la Mariana, surioara mea, care era la fel de bolnavă şi care abia aştepta să fie operată, cu speranţa (la fel, de copil) că după asta se va simţi mult mai bine…

Atât de mult şi-a iubit mama mea nepoţeii, încât până în ultima clipă şi-a dorit să îi vadă. Şi atât de mult a iubit-o pe sora mea, viaţa căreia a fost o continuă luptă pentru o sănătate mai bună, încât la doar 5 luni, mama a chemat-o acolo, la ea, printre îngeri…

Regret enorm acum că nu am posibilitatea să vorbesc cu mama. Aş vrea să îi pot cere iertare pentru toate problemele şi necazurile pe care i le-am pricinuit. Aş vrea să pot să o îmbrăţişez, să îi sărut mâinile obosite, să îi cerşesc nişte mângâieri care mi-au lipsit o dată cu plecarea mea de acasă, la studii, şi care îmi lipsesc atât de mult şi acum…

A plecat printre îngeri, de unde ştiu că ne veghează şi ne ajută în momentele cele mai grele. A rămas să trăiască în inimile noastre, a celor care i-am fost copii, nepoţi, rude, prieteni…

O mai văd uneori în vis. Îmi zice că acolo se simte bine şi că trebuie să am mai multă grijă de copii… Chiar şi de acolo îmi dă sfaturi. Pentru că aşa sunt mamele – oricât de mari, de maturi am fi, tot copii rămânem pentru mămicile noastre…

Aş vrea să pot striga în gura mare: MI-E DOR DE TINE, MAMĂ!!! În loc de aceasta, voi merge, iar, la biserică şi voi aprinde lumânări: pentru ea, pentru surioara mea, pentru buneii mei pe care i-am pierdut la fel de repede… Şi voi merge duminică la cimitir, pentru a-i zice, la mormânt: HRISTOS A ÎNVIAT, MĂMICĂ!!!

M-aş bucura enorm, dacă măcar un om, după ce va citi aceste rânduri, va lua telefonul în mână, şi va suna acasă, pentru a spune părinţilor: VĂ IUBESC. Faceţi acest lucru, pentru că ei merită. Pentru că ei trăiesc numai cu gândul la noi. Pentru că ei ne aşteaptă mereu, oricât de des am merge în ospeţie. Ba şi mai mult: mergeţi cât mai des acasă, pentru că va veni o zi în care ei vor pleca acolo, SUS, şi nu veţi mai avea şansa de a-i îmbrăţişa, de a le demonstra dragostea voastră…

P.S. Mi-a reproşat cândva cineva că şi taţii merită să fie iubiţi… Da, e adevărat. Tatăl meu însă ne-a lăsat când nu aveam nici 5 ani, iar mama era încă la maternitate cu surioara mea… Despre ce fel de dragoste ar putea fi vorba în acest caz? Dar pentru că orice păcat se iartă, îl iert şi eu pe tatăl meu. Mai ales că a plecat şi el în lumea umbrelor, exact în ziua când noi sărbătoream Sf. Ioan – ianuarie 2010…

Iubiţi-vă părinţii. Pentru că şi noi suntem părinţi….