Skip to content

Am scris un roman la 16 ani

Mai 31, 2010

O amică mi-a pregătit o surpriză extraordinară, pentru care îi mulţumesc din suflet. A înfruntat timpul şi m-a trimis cu ceva ani în urmă, cu amintirile, în perioada când eram şcolăriţă, la şcoala nr. 2 din Cărpineni, Hânceşti. Am avut nişte profesori şi nişte colegi extraordinari. Le datorez foarte mult şi nu ştiu dacă mi-ar ajunge cuvinte pentru a le exprima recunoştinţa mea pentru toată înţelegerea şi susţinerea pe care mi-au acordat-o atunci.

Iar cele mai relevante amintiri sunt cele legate de „operele” mele de adolescentă. Nu ştiu ce m-a influenţat cel mai mult atunci: emoţiile pe care le-am avut datorită unei prietenii cu un băiat din satul de baştină al unei verişoare (ei, atunci credeam că e dragoste…🙂 ) sau dorinţa de a fi îndrăgostită cu adevărat. Cert e că în clasa a zecea am început să scriu nişte rânduri. La început, într-un caiet, fără măcar să ştiu ce va ieşi din asta. Pe urmă, am constatat că fantezia mea zboară mai repede decât reuşesc eu să scriu cu pixul (de unde în 1991-1992 calculator „la domiciliu”???).

Astfel, de fiecare dată când „mă apuca” inspiraţia, mă aşezam la masă, deschideam caietul, scriam, pentru început, data şi… ora! şi… hai la treabă! Acum, sincer,  nu-mi vine să cred că aveam tupeul de a scrie chiar şi la ore!!! Iar uneori nici măcar nu mergeam la ore. Mă bucuram că plouă sau că e altceva ce „mă împiedică” să merg la şcoală şi… iar la scris. 9 luni şi 9 zile a durat scrierea primului meu roman. Nu mai ţin minte câte caiete am avut în final. Cert e că aceste caiete au trecut, mai întâi de toate, prin mâinile câtorva colege de clasă. Eram emoţionată, pentru că era pentru prima dată când cineva se interesa de „mâzgâlelile” mele…

Curajul meu a mers şi mai departe. Colegii mei se pregăteau de examenele de absolvire a şcolii, iar eu… dădeam buzna peste redacţii de prin Casa presei de la Chişinău. Eh, mă visam cu un fragment tipărit… Îmi părea că asta ar fi cea mai mare realizare a mea! Şi iată când tocmai mă pregăteam de examenul de chimie (dar eu niciodată nu am fost prea mare prietenă cu chimia), am fost chemată în biroul directorului şcolii. Doamne, ce frică am mai avut atunci. Nu avea pentru ce să îmi fie frică – eram cuminte şi parcă învăţam binişor… măcar la unele discipline şcolare dacă nu la toate… Şi atunci directorul mi-a spus că mă caută cineva de la o redacţie, din Chişinău, că trebuie să plec cu nişte lucrări de-ale mele…

Îmi era teamă să îi zic domnului director pentru ce fel de lucrări sunt chemată la Chişinău. Atunci, cel mai mult mă interesa, cum voi susţine examenul la chimie (coincidenţă, directorul nostru era tocmai profesor de chimie! Dar nu el ne-a predat-o). M-a asigurat că nu trebuie să îmi fac nici o grijă în privinţa examenului şi că trebuie neapărat să plec la Chişinău.

De ce eram chemată? Am trimis, în plic, nu mai ştiu câte caiete de-ale mele la redacţia unei reviste pentru adolescenţi (revista „Noi”). M-am întâlnit atunci cu un domn din redacţia respectivă, mi-a spus că a citit „capodopera” mea şi că a selectat un fragment pe care doresc să îl publice. Desigur, după ce l-au redactat cum se cuvine. De la mine se cerea să prezint şi o fotografie…

Revista a apărut în toamna anului 1992, când eram deja studentă în anul întâi. Desigur, aveam şi atunci emoţii…

La facultate, am mai scris câte ceva, dar mult mai puţin decât mi-aş fi dorit. Şi nu pentru că nu mai aveam inspiraţie, ci pentru că aveam de învăţat, aveam de stat la bibliotecile din oraş, în sălile de lectură din universitate… Abia după ce am susţinut examenele de licenţă, am reuşit să vorbesc cu un profesor de la facultatea noastră (regretatul Dumitru Coval) şi preşedintele de atunci al comisiei de stat care ne-a supravegheat la examenele de licenţă, Mihail Cibotaru. Nu mai ştiu cum a ajuns la dumnealor un caiet de-al meu (în care am scris când eram deja studentă). Mi-au spus că au citit tot ce era scris acolo şi că… rău am făcut că nu le-am zis nimic până atunci… Ceea ce a contat atunci pentru mine, au fost cuvintele de încurajare, sugestiile privind alegerea subiectelor şi transpunerea lor pe hârtie, redactarea textelor… Apropo de redactare. Mi s-a spus atunci că primul meu roman nu trebuie nicidecum redactat din punct de vedere stilistic şi gramatical, nici măcar conţinutul nu trebuie schimbat. Şi nu pentru că atunci am scris ideal, ci pentru că, aşa cum mi-au zis dumnealor, numai la 16 ani poţi scrie aşa cum am scris eu atunci… Mi s-a mai spus atunci că li s-a părut interesant şi original faptul că de fiecare dată scriam data şi ora – astfel, se putea vedea cât de harnică am fost în fiecare zi: de la câteva pagini la câteva alineate…

Acum, caietele mele nu mai pot fi găsite. Au făcut prea multe drumuri de atunci şi până nu de mult. Le-am pierdut urma şi regret foarte mult.

Şi am zis la început că o amică mi-a pregătit surpriza. Având o copie a paginii din revista în care mi-a fost publicat fragmentul din roman, l-a transpus aici, pe blog, în comentariile la poezia lui Adrian Păunescu. Dacă aveţi răbdare să citiţi acest fragment, s-ar putea şi să vă amuzaţi. Dar să ştiţi că au fost nişte cuvinte scrise de o puştoaică de 16 ani, care visa la dragoste şi, poate, mai puţin la ceea ce trebuia să facă după absolvirea şcolii…

De ce TRANDAFIRUL CU NOROC? Pentru că era povestea de dragoste a 2 adolescenţi (că nu puteam atunci să scriu despre peripeţiile unei femei de 30-35 de ani!). El – Cristian Noroc, Ea – Fulga Trandafir…

2 comentarii leave one →
  1. Napocel permalink
    Octombrie 21, 2011 3:46 pm

    Frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: