Skip to content

Revenire în… copilărie

Iunie 4, 2010

Este una din puţinele „scrieri” ale mele din anii de studenţie. Dar îmi este foarte scumpă… Sper să vă placă…

… Deodată îmi veni în gând să mă plimb prin unele locuri care aveau să-mi amintească de nişte timpuri nu chiar îndepărtate, nici prea vesele, nici prea triste. Ele aveau să-mi amintească de anii de copilărie.

Mi-am luat aparatul de fotografiat şi, fără a preîntâmpina pe cineva, am luat-o la vale, pe şoseaua din centrul satului. Întâlneam în calea mea oameni care mă priveau cu indiferenţă şi treceau pe alături şi pe care eu nu-i mai cunoşteam.

M-am cufundat în lumea gândurilor mele fără a acorda vreun pic de atenţie celor din jur. Am devenit atentă doar atunci când am auzit ceva foşnind în jurul meu. Eram în mijlocul unei porumbişti. Mă aflam pe o cărăruie bătătorită de picioarele atâtor oameni! Îmi era cunoscută această cărăruie, deoarece aici aproape că nu s-a schimbat nimic. Aici totul era pe vechi.

Peste puţin timp, am ajuns acolo unde cândva alergam fiind mică. Am privit în jur, dar, în afară de buruieni şi pietre, plus câteva grămezi de gunoi, nu am văzut nimic. Deşi era încă devreme, soarele încălzea destul de puternic pământul şi din cauza aceasta în aer mirosea a mucegai şi a gunoi.

Peste tot domnea liniştea şi numai croncănitul  câtorva ciori mă trezi la realitate. Câteva din ele şi-au luat zborul, producând o gălăgie nemaipomenită. „Va ploua”, m-am gândit, când deodată atenţia mi-a fost atrasă de ceva neobişnuit. Înaintea mea a apărut o fetiţă. Era atât de micuţă, încât abia de se vedea din buruienile înalte. Avea părul de culoarea castanului, tăiat scurt… Văzându-mă, ea îndată se apropie de mine.

– Bună ziua! mă salută ea.

– Bună ziua! i-am răspuns eu, fiind foarte mirată de această nouă cunoştinţă.

– Da eu de mult te aştept să vii la mine.

– Pe mine? Mă cunoşti?

– Tu nu mă cunoşti?…

Am privit-o cu atenţie şi deodată am simţit ceva neobişnuit. Mă priveau doi ochi mari, albaştri, cu o uşoară scânteie şireată, dar foarte trişti. Nu înţelegeam nimic. Îmi părea că am mai văzut undeva această fetiţă, dar nu-mi puteam aminti unde anume.

– De ce mă priveşti aşa? Nu mă cunoşti? mă întrebă ea, apropiindu-se de mine.

M-am aplecat asupra ei, cuprinzând-o de umerii firavi.

– Cum te cheamă? am devenit eu curioasă.

– Tania, răspunse ea, mijindu-şi ochii.

Toate mi se întâmplau aievea şi totodată credeam că sunt într-un vis. Aşteptam ca cineva să vină la căpătâiul meu şi să mă trezească, dar acel cineva întârzia şi visul continua.

– Eşti mare, dar nu înţelegi nimic, mă probozi ea, aşezându-se alături de mine, pe o piatră.

Voiam să-i spun că înţeleg totul, dar ceea ce mi se întâmpla, credeam că-i o adevărată nebunie. Şi cum să pot crede? Cine m-ar crede dacă i-aş spune că m-am întâlnit cu mine însămi? Da, da, eram eu, deşi această destăinuire sună incredibil.

– Cu cine trăieşti aici? am întrebat-o, voind să continuu discuţia?

– Cu mama, fratele şi sora, răspunse ea.

– Dar unde-s ei?

Eram foarte curioasă să-i văd şi pe ceilalţi.

– Pe ei nu-i vei putea vedea. Mă poţi vedea numai pe mine, căci eu sunt tu, înţelegi? Tu ai nimerit în lumea copilăriei tale. Aici nu poate nimeri oricine, dar cel care nimereşte, se poate întâlni doar pe sine.

Fetiţa îmi explica nişte lucruri simple la prima vedere, dar totodată atât de complicate, încât păreau chiar neverosimile.

– Şi unde trăieşti? am continuat eu şirul întrebărilor, căci în jur nu era ţipenie şi nu puteam înţelege, unde ar putea trăi o asemenea mogâldeaţă.

– Cum unde? Nu vezi nimic în jurul tău?

Spunând acestea, ea se ridică, iar peste câteva clipe în faţa mea apăru un minunat decor al naturii. Aveam rara ocazie de a vedea ceea ce de mult nu mai există în realitate. În dreapta mea se aflau două case mari, în stânga – una la fel de mare. Iar înaintea mea se întindea o bucată de drum, ce străbătea această curioasă aşezare omenească şi care semăna mai mult cu o lume dată uitării, care-i aşteaptă pe acei oameni curajoşi, care ar veni într-o zi s-o descopere.

– Mai ţii minte în care casă ai trăit? mă trezi fetiţa din visare.

Doamne, oare se putea s-o uit? Cred că aş fi recunoscut-o dintr-o mie. Şi pentru aceasta nu mi-ar trebui să depun prea multe eforturi.

În sfârşit, ne-am pomenit în faţa casei atât de bine cunoscute! M-am oprit pentru câteva clipe lângă poartă, fiindu-mi parcă frică să pun mâna pe ea, apoi şi s-o deschid. Până la urmă însă, convingându-mă că acesta nu e un vis, ci totul mi se întâmplă într-adevăr, am deschis portiţa. Cu câtă jale şi cu cât dor a scârţâit! Mi-am amintit că întotdeauna a scârţâit atât de jalnic. Apoi am intrat în curte. Credeam că aici va fi pustiu şi nu voi găsi nimic viu, dar nu! Într-un colţ era o plită, iar pe ea – două ceaune şi o cratiţă. Trei căldări se aflau ceva mai încolo, iar în stânga mea – vechiul meu prieten: salcâmul. Era la fel de înalt şi măreţ. Acuma, când l-am atins, se părea că şi ghimpii s-au ascuns.

Am păşit pe prag şi m-am oprit. Poate-mi va ieşi cineva în întâmpinare?…

– Acasă nu e nimeni, îmi spuse fetiţa, de prezenţa căreia aproape că uitasem.

– Nu cumva eşti singură? am întrebat-o mai mult în şoaptă.

– Nu, mămica e la lucru, iar frăţiorul şi surioara s-au dus la nişte vecini.

– Nu se aude nimeni! i-am ripostat eu, dar îndată mi-am amintit cuvintele sale: „Fiecare se poate întâlni doar pe sine”.

– Să intrăm mai bine în casă, îmi propuse ea, păşind prima pragul.

Am păşit într-o tindă, unde erau câţiva saci. Văzându-i, mi-am amintit că la noi niciodată aceşti saci nu au stat în altă parte, căci toate lucrurile erau făcute de mama, iar ea nu le mai reuşea pe toate…

Din tindă, am păşit într-un coridoraş micuţ şi întunecos. Dacă ar fi fost ceva mai mare, cred că ar fi fost numit antreu, dar pentru acest ungheraş era prea din cale-afară această denumire.

Peste puţin timp, am nimerit într-o odaie micuţă de tot. Nu era mobilată luxos, dar peste tot era ordine.

– Noi şi acum dormim aici, îmi spuse fetiţa, arătând spre cele două paturi. Dincolo ne ducem mai rar. Încercăm să păstrăm curăţenia – mai ştii, poate ne vin oaspeţi…

Cât de mult ne bucura sosirea cuiva! Atunci eram cei mai cuminţi, cei mai ascultători copii!

Am intrat în cealaltă odaie. Pentru a putea desluşi totul mai bine, am aprins lumina, pentru că unica fereastră nu era în stare să lumineze întreaga încăpere. Într-un colţ era o masă, iar pe ea – un televizor.

– Ne plac foarte mult poveştile! îmi spune fetiţa. Ştiu că şi ţie îţi plac. Ţii minte când ai citit prima carte cu poveşti?

– Da, pe atunci eram uite-aşa, cum eşti tu acum.

– La toamnă voi merge la şcoală…, spune ea zâmbind. Mămica mi-a cumpărat şi ghiozdan, şi caiete…

– Vei învăţa bine, i-am spus eu.

– Tu ai învăţat bine? mă întreabă, fixându-mă din nou cu privirile sale.

Am luat-o în braţe şi am privit-o în ochi.

– N-a mai rămas mult timp să trăieşti aici, curând veţi primi un apartament în centrul satului…

Fetiţa îşi lăsă capul pe umărul meu, cuprinzându-mă cu gingăşie cu mânuţele sale. Am cuprins-o şi eu şi am început să plâng. Ţineam această copilă în braţele mele şi mă gândeam la viitorul ei. Ce o aşteaptă? Ani îndelungaţi de trai într-un apartament micuţ dintr-o clădire cu etaje, nenumărate momente de deznădejde şi disperare la şcoală…

Simţind că plâng, fetiţa mă privi cu uimire şi mă întrebă:

– De ce plângi? Te doare capul?

Cum puteam să-i spun că mă doare sufletul, că mă doare inima? Era prea mică pentru a putea înţelege asemenea lucruri complicate.

– Vrei să-ţi spun ce am păţit nu de mult? mă întreabă ea, voind parcă să-mi alunge tristeţea. Numai promite-mi că nu vei mai plânge, bine?

I-am promis acest lucru şi am rămas în aşteptarea istoriei.

– Chiar săptămâna trecută, a venit mama de la lucru şi ne-a spus că trebuie să fim cuminţi, că la noi va veni un nene şi ne va fotografia. Ţii minte ce-a fost mai departe?

– Da, deseori îmi amintesc acest caz. Mama a început să ne îmbrace, iar tu, adică eu am început să plâng. Spuneam că, dacă noi vom sta pe fotografie, cine va trăi în casa noastră?

Ambele am început să râdem. Am ieşit afară. În dreapta mea era o portiţă. Am deschis-o şi m-am pomenit într-o curte largă, plină cu orătăniile noastre. Lângă gard – o salcie. M-am apropiat de ea şi am început să-i mângâi scoarţa. Câte amintiri mă legau de această salcie!… Două sfori erau legate îndemânatic, de o mână de femeie.

– Mămica a avut grijă şi ne-a făcut scrânciobul, îmi explică ea. Vrei să te aşezi?

– Cred că sforile nu vor rezista şi se vor rupe, i-am spus eu.

Fetiţa însă a insistat şi eu m-am aşezat.

Cât de mult îmi doream să rămân în acest trecut, să am şapte ani şi să nu mai cresc! Să rămân mereu acea ştrengăriţă, să nu am probleme, să nu mă gândesc la ziua de mâine, să ştiu că sunt liberă… Dar toate aceste gânduri nu-s decât nişte vise care nu se vor realiza niciodată, oricât de mult mi-aş dori.

– Ţi-am spus că în curând veţi părăsi această casă, am reluat tema discuţiei începută în casă. Casele în care trăiţi acum, vor fi demolate.

– Demolate înseamnă dărâmate? mă întreabă ea.

– Da. Peste vreun an şi ceva, din ele nu va rămâne nici urmă.

– De ce? se miră ea.

– Înţelegi, sunt unele lucruri atât de complicate, pe care nu le înţeleg nici cei mari, nemaivorbind de copii. Cândva, în aceste case au trăit nemţi, şi ele-s foarte vechi, de aceea vor fi demolate.

– Fie ce-o fi, peste acest câtva timp. Dar noi nu vom pleca nicăieri. Şi eu niciodată nu voi fi mare. Mereu voi avea şapte ani. Noi totdeauna vom trăi aici. doar vor trece ani şi tu iarăşi vei dori să mă vezi. Eu sunt copilăria ta. Dacă voi pleca de aici, unde mă vei găsi? Noi trebuie să rămânem aici!

Mă miram: de unde ştie ea asemenea lucruri? La rândul meu, nu ţin minte să fi spus vreodată cuiva astfel de cuvinte.

– Trebuie să pleci, a spus ea. Nu-i nimic, nu ne vedem pentru ultima dată.

M-am îndepărtat la câţiva metri de casa în care am trăit cândva şi am ţăcănit de câteva ori cu aparatul de fotografiat. Apoi am încercat să imortalizez şi celelalte case, iar la urmă – şi pe fetiţă, adică pe mine.

Fetiţa mă petrecu până la locul unde ne-am întâlnit. Îmi strânse uşurel mâna şi, sărutându-mă, dispăru tot atât de neaşteptat după cum şi apăruse. Am privit în jur, dar nu mai vedeam nicio casă, niciun gard, niciun drum. Nici măcar movilele de piatră nu se vedeau… În jur erau doar buruieni.

Nimic nu mai rămăsese din lumea copilăriei mele. Totul a fost distrus, toate au fost şterse de pe faţa pământului. Şi tocmai în acele clipe am înţeles, cât de bine mi-a fost aici, în această lume dată uitării. Anume în acele clipe am fost nevoită să recunosc că am pierdut o comoară.

2 comentarii leave one →
  1. Napocel permalink
    August 6, 2010 8:59 pm

    Colajul e supermișto!!
    Tatiana? Mi-ai oferit o lectură de seară splendidă! Mulțumesc sau sărut mâinile, cum spunem pe aici.

    • August 7, 2010 11:18 am

      Napocel, mă bucur că ți-a plăcut. Păcat că acum nu mai scriu așa… E ceea ce puteam face la școală și apoi la universitate…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: