Skip to content

Adio, scumpa mea surioară!

August 29, 2011

Zice lumea că orice durere trece, că timpul le vindecă pe toate… Şi eu, uneori, afirm aceste lucruri, dar unele întâmplări, triste, din trecutul meu nu prea îndepărtat, mă împiedică să cred că el, timpul, este cel mai bun remediu contra durerii provocate de pierderea unui om drag…

Mariana, regretata mea surioară…

Trei ani se împlinesc, azi, de când am pierdut-o pe surioara mea, Mariana. Nu avea nici 29 de ani, dar Dumnezeu a luat-o din familia mea. A luat-o mult prea repede… Au rămas atâtea cuvinte nespuse, atâtea lucruri neîndeplinite, atâtea vise spulberate…

Era 29 august 2008, aproape de miezul nopţii, când m-a sunat medicul de la Institutul de Cardiologie, ca să mă anunţe că sora mea a decedat… Nu-mi pot ierta nici acum că atunci, când ambulanţa ne-a dus la Institutul de Cardiologie, nu am rămas alături de ea. Ştiam că nu va mai veni. Ştiam că era ultimul drum pe care îl face, singură… Doamne, ce mult îmi doream să o pot ajuta, să îi iau măcar o parte din durerea pe care o avea, să mai pot privi măcar o dată în ochii ei, foarte trişti… Când a rămas în salonul spitalului, a privit în urma mea şi a băieţelului meu şi nu a zis nimic. Doar privile ei mi-au spus că ne vedem pentru ultima oară…

Nu avea nici o şansă de a supravieţui. Inima ei a cedat, aşa cum a cedat şi ea, surioara mea, în faţa tuturor vitregiilor soartei. A avut o viaţă zbuciumată alături de un netrebnic, care nu s-a sinchisit nici o clipă să îşi „demonstreze” puterea prin bătăi. A plecat de la el, dar sănătatea îi era prea şubredă pentru a-şi putea găsi fericirea…

Atunci, în noaptea în care inima surioarei mele a încetat să mai bată, era un fel de deja-vu pentru mine, pentru că nu trecuseră nici 5 luni de când un alt medic, cardiochirurg, m-a sunat ca să îmi spună că a decedat mama

Le-am pierdut pe ambele, într-un răstimp prea scurt. Încă nu se vindecase o rană şi era provocată alta…

Acum, dacă ele, mama şi sora, mi-ar fi fost alături, cred că aş fi găsit mult mai multe cuvinte pentru a le spune cât de mult le-am iubit, cât de mult îmi lipsesc… Încă nu pot să mă împac cu gândul că ele nu mai sunt, că nu mai am mamă care să mă înţeleagă din priviri şi care să mă ierte pentru orice pas greşit, pentru orice durere pe care i-am provocat-o. Nu pot să mă împac nici cu pierderea surioarei, pentru că era unica fiinţă care nu-mi punea întrebări atunci când nu voiam să fiu deranjată, care ştia în orice moment să găsească cuvintele potrivite pentru a încuraja pe cineva, care a ştiut întotdeauna să vadă partea plină a paharului şi care a dorit atât de mult să trăiască…

Le văd adesea în vis. Ştiu că de acolo, din lumea îngerilor, mă ajută în toate, mă supraveghează. Şi mai ştiu că, într-o zi, ne vom revedea. Dar până atunci, aş vrea să le spun „Adio!”. Pentru că viaţa merge mai departe şi că viaţa mea este importantă nu doar pentru mine, ci şi pentru cei dragi, dar mai ales pentru cei doi copii ai mei, Mihaela şi Marius.

2 comentarii leave one →
  1. Victoria permalink
    August 29, 2011 10:20 pm

    Dumnezeu sa le odihneasca in pace! …e prea trist sa mai zic ceva, curaj Tatiana!

    • August 30, 2011 10:55 am

      Mulţumesc mult, Victoria. Încerc să mă împac cu gândul că ele nu mai sunt alături, deşi chiar e foarte greu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: